Ioan Măric, cel mai cunoscut pictor naiv al românilor, supranumit și „Bădița Chagall”, expune la Galeriile de artă Arcadia din cadrul Centrului Cultural Ionel Perlea – Ialomița.
Expoziţia prezintă publicului pitorescul satului românesc surprins de pictorul băcăuan Ioan Măric, considerat de critica de specialitate unul dintre cei mai talentaţi şi inspiraţi artişti promotori ai picturii naive contemporane româneşti. Universul rural ni se dezvăluie, cu aspectele sale ludice prilejuite de truda cotidiană, de momentele de sărbătoare, de jocuri şi tradiţii, printr-o vivacitate cromatică ce pune în valoare o abordare exuberantă, plină de optimism şi încărcată de înţelesuri profunde, toate acestea redate cu un rafinament ce confirmă atât măiestria autorului, cât şi talentul său artistic indiscutabil ce i-au îngăduit să depăşească demult simpla condiţie de diletant, lucrările sale fiind expuse cu succes de public şi critică în ţară şi în străinătate.
Ioan Măric, artist autodidact, absolvent al Universităţii Naţionale de Arte «George Enescu» din Iaşi (2017), are la activ peste 200 de expoziţii personale şi a participat la numeroase expoziţii colective internaţionale, din rândul cărora trebuie menţionate: Quinzaine culturelle franco–roumaine, Palais de la Bourse din Strasbourg (2006), Parlamentul European (Bruxelles, 2008, 2009 şi 2013), Biennale d’Art Naïf (Bruxelles, 2009–2010), Festival d’Art Naïf din Verneuil-sur-Avre (2010) etc. În ţară a expus, între 1968 şi 2017, la Saloanele Naţionale de Artă Naivă de la Arad, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Bucureşti, Constanţa, Dorohoi, Focşani, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Reşiţa, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara, Vaslui etc. A fost distins cu numeroase premii naţionale şi internaţionale: Premiul III la Salonul Internaţional de Artă Naivă din Bucureşti (1969); medaliat cu aur la Expoziţiile internaţionale de artă naivă de la Milano (1973), Lugano (1974) şi Viareggio (1976). Multiplu laureat la Festivalurile naţionale de artă naivă în răstimpul 1969–2014, lucrări sale se regăsesc în ţară în muzee şi colecţii private din Bacău, Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Bucureşti, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Piatra Neamţ, Piteşti, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Reşiţa, Satu Mare, Sibiu etc. În străinătate, are lucrări în muzee sau colecţii private din Albania, Austria, Bulgaria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia, Olanda, Polonia, Rusia, Spania, S.U.A., Ungaria etc.
« Dacă, aşa cum se spune, „paşii omului ajung acolo unde dictează Dumnezeu”, atunci pot spune că, pentru mine, Luncani înseamnă „lada de zestre”, cu obiceiuri, datini, tradiţii şi dealul mănăstirii, locul sfânt al naşterii, locul copilăriei pe care-l port în suflet, ca pe o icoană, oriunde mă duc, şi începutul unei vieţi binecuvântate de Providenţă, în care am căutat să transform harul cu care am fost înzestrat ca pictor în dar pentru semenii mei şi în necontenită invitaţie la credinţă şi iubire. Ce altceva poate fi lumea din pânzele mele, atât de lăudate de privitori şi de criticii de artă, care mi-au conferit nu puţine premii în ţară şi străinătate, decât o întâlnire cu neprihănirea copilăriei din sufletul nostru, cu surâsul limpede şi senin, fidel unui umor ce loveşte dar nu răneşte, căci mai degrabă el celebrează puterea noastră de a ne veseli, de a ne bucura în faţa personajelor pitoreşti şi a poveştilor sprinţare ale satului meu, ale satului românesc de ieri, din lumea lui Creangă, ale satului de astăzi, poate mai sărac în obiceiuri şi snoave, ale satului cel prezent mereu în sufletul nostru, spre a dăinui şi a-şi apropia meritul eternităţii. Amintirea uliţelor pline de colb, scăldate în dogoarea soarelui vrednic şi el de iubire, ori în mantia albă a iernilor înveselite de colindători, este mereu străjuită în memoria mea de dealurile vecine, cu numele Pleşa, Tocila şi Chicirea, Vascana, Roşca, Slatina, Poiana Mărului (unde tata cu moş Ghiţă, fratele lui, au dat o petrecere cu toţi cei care plecau pe front, de a ţinut trei zile), Dealul Mănăstirii, cel legat de un vechi monument monahal, cu numele Vovidenia (când eram copil, mă hârjoneam prin clopotniţă, iar astăzi îmi este subiect de pictură, cu cele trei bucurii ale vieţii omului – naşterea, nunta, înmormântarea, părintele paroh, Vasile Gânju, verişor după bunicii noştri, fiind şi sfătuitorul meu). Toate aceste dealuri, menite să-ţi ridice privirea către înaltul ceresc, încă de la primul cântat al cocoşului şi până în amurgul întoarcerii vitelor de la păşune, îşi află o sfântă însoţire în mintea mea cu bisericile ridicate de înaintaşii noştri, spre tihnită şi fericită iluminare, ca prinos de bogăţie pentru minte şi suflet. Mă gândesc, mai ales, la biserica Sfinţii Voievozi-Vovidenia, cea din lemn de stejar, mutată la 1777. Nu pot uita cuvintele pline de tâlc dintr-un film al marelui regizor Tarkovski, unde un personaj se întreba : „Ce rost mai are un drum, dacă el nu duce la o biserică ?” Aş putea gândi, aşadar, că dealurile şi bisericile satului meu sunt îngemănări între înălţimile create de natură şi cele făcute de oameni, spre a ne bucura privirea şi sufletul de credinţă, de respect pentru miracolul vieţii.» (Ioan Măric).
