Ionel Perlea (n. 13 decembrie 1900 – m. 30 iulie 1970)

Compozitor şi dirijor de talie internaţională, Ionel Perlea s-a născut la Ograda, judeţul Ialomiţa, în familia lui Victor şi Margareta Perlea. Descinde, ca multe alte personalităţi din această regiune, dintr-o familie de proprietari de pământ şi crescători de vite, cu proprietăţi în Bărăganul ialomiţean şi o casă mare în Brăila, pe atunci port important în comerţul cu cereale.
Străbunicii săi, Gheorghe şi Ana Peteu, au construit în Ograda biserica cu hramul Sf. Gheorghe, deschisă şi astăzi credincioşilor, şi o şcoală pentru clasele primare.
Copilăria a petrecut-o la Ograda, alături de fraţii săi – Ana, Alexandru şi Victor, pe malurile Ialomiţei, printre copiii ţăranilor din sat, şi la Brăila.
Moartea tatălui său, în 1910, schimbă traiectoria vieţii lui Ionel Perlea prin mutarea la Munchen, în familia bunicilor materni, unde îşi va petrece adolescenţa.
Studiile liceale le face în Germania, la Conservatorul din Munchen şi, mai târziu, la Leipzig. Aptitudinile muzicale manifestate deja din copilărie se concretizează în anii de liceu prin alcătuirea primei orchestre, alcătuită din colegi, pe care o dirija. La 12 ani compune valsul „Plimbarea la câmp” întitulat mai târziu „Ograda vals”, şi marşul „Hindenburg March”, sub influenţa mediului bavarez.
Devine student al Academiei de muzică din Munchen, realizând primele compoziţii importante, precum „Trei lieduri pentru voce şi pian”, tipărite în anul 1919, alături de „Cvintetul cu pian” şi „Două schiţe simfonice”.
Revenit în România în anul 1919, după încheierea studiilor, pentru a limpezi moştenirea lăsată de tatăl său, ia contact cu viaţa muzicală din Bucureşti şi dă primul concert la Ateneul Român. La nici 24 de ani compune „Cvartetul de coarde op 10”, distins cu premiul I la Concursul „George Enescu”.
Dirijor al Operei Române şi al Orchestrei Radio, directorul Operei Române între anii 1929-1932 şi 1934-1936, a iniţiat reorganizarea acestei instituţii. Conducând numeroase concerte ale Filarmonicii şi acompaniind reprezentanţi ai solisticii româneşti în ascensiune şi nume ale vieţii muzicale mondiale ale vremii – Dinu Lipatti, Anton Rubinstein, Wilhelm Kempff, în turneele din Europa, şi-a câştigat recunoaşterea internaţională.
Compoziţia – vocaţia iniţială a muzicianului, a avut de suferit în această perioadă, 1934- 1935, timpul ce-i era dedicat fiind absorbit de preocupările de dirijor şi alte răspunderi.
Evenimentele din august 1944 îl găsesc în turneu la Viena, unde este arestat de autorităţile militare naziste. După un an în lagăre, unde compune poemul simfonic Don Quichotte, autorităţile comuniste de la Bucureşti refuză să-i acorde viza de revenire în ţară. Va lua totul de la capăt în Italia, la Roma, cu şansa ca la primul său concert caritabil să asiste însuşi Papa, care a remarcat şi lăudat calităţile sale dirijorale.
După o muncă asiduă, apreciat şi sprijinit de Toscanini, care îi va dărui bagheta sa, desemnându-l ca demn urmaş, Ionel Perlea ajunge la pupitrul Operei din Roma şi apoi la Conecticut Simphony Orchestra din New York. În 1952 finalizează „Variaţiunile simfonice pe o temă proprie”.
În SUA a desfăşurat o prestigioasă carieră didactică, între anii 1952-1959 şi 1965-1970 la Manhattan School of Music din New York. Ritmul de muncă supraomenesc i-a ruinat ireversibil sănătatea. În ciuda atacului de cord suferit pe scenă şi, ulterior, a atacului cerebral care i-a paralizat partea dreaptă, Ionel Perlea a continuat activitatea concertistică, creaţia, îndrumarea tinerilor dirijori, imprimarea de discuri.
În anul 1969, autorităţile române îl invită în tară, unde va da ultimele sale concerte la Bucureşti – la Sala Palatului, Radiodifuziunea Română şi Sala Ateneului Român.
A revenit şi la casa părintească de la Ograda, după un sfert de secol de absenţă, unde a fost primit cu multă dragoste şi căldură de către săteni şi prieteni.
S-a stins din viaţă la spitalul Mount Sinai din New York, în noaptea de 29 spre 30 iulie 1970.
Numele şi activitatea sa sunt incluse în The New Grave Dictionarz Music and Musicians, London, Maccmillan Publishers, 1980.