O parte din pictura lui Tudor Meiloiu pare a proveni resursele Art Nouveau prin expresia flamboiantă a unor structuri florale și aviare datorate grațioaselor linii șerpuitoare, a căror eleganță și rafinament multiplică formele într-un ritm al creșterii și într-o abundență de învolburări vegetale, din a căror esență remarcăm acuratețea liniei, ușurința și siguranța execuției, atenția pentru detaliu și analiză profundă a formei, învăluite în culoare și având valențe spirituale. Nu rămân neimplicate nici aplatizările specifice vechilor arte textile, unele amintind de broderii orientale, altele, de țesăturile noastre populare. Însă toate sunt dominate de o fabuloasă corespondență cu imaginarul poveștilor, izvorul lor pornind dintr-o sinceră înțelegere și nevoie a omului de a reveni la lumea fantastică a copilăriei. Din perspectiva artistului, Tudor Meiloiu face recurs în permanență la curbele sinuoase, cu o fluiditate remarcabilă, provenind din lumea organică, provenite din arborele vieții, unde descoperim păsări și labirinturi. Fațetele structurale ale compozițiile se finalizează în armonii și simboluri, inspirate din surse vizuale subacvatice, din vegetalul terestru și imaginar, din regnul păsărilor și din grădinile fanteziste ale memoriei, derulând semnele viselor sale prin fixarea lor plană ori perspectivală, trecându-le deseori din mirajul tridimensional în bidimensional, unora păstrâdu-le o conformație fără axe de adâncime și altora conferindu-le o citire volumetrică prin geometriile simulând ambientul motivului pictural, ale unor forme zvelte care se osmozează. Finețea pensulației, cu ajutorul căreia nu doar aplatizează culoarea, ci descrie în detaliu arhitecturi incitante ale formelor, evidențiază un desenator care provine dintr-o pregătire academică, din a cărei esență poate să obțină expresivități nelimitate. Stilul său este detectabil prin grafismele care filigranează „măiastrele” asemeni unor bijuterii de mare preț, derulându-și frumusețea prin dinamism, prin cadența elementelor supuse unei energii învăluind structurile și creând spațialitate. Viziunea plastică a lui Tudor Meiloiu se concretizează în complexe construcții fitomorfe, amintind lumea acvatică și pitorescul vegetației terestre, ambele apropiindu-ne de fascinanta grădină a Edenului. Măiestria realizării este susținută de eleganța și dinamica mai multor tipuri de linii, unele curbe formând arcade și un flux al materiei în continuă metamorfoză, dintr-o dorință a artistului de a crea în jurul său perfecțiune și de a-i imprima un suflu divin lumii imaginate. Paleta lui Tudor Meiloiu generează tonalități insolite, prin transparențele culorilor care alternează cu o cromatică saturată, cu alcătuiri la fel de analitice atunci când închipuirile unor spații formate din alăturarea unor elemente care nu au corespondent în realitate și cărora le stabilește o potrivire esteică, dau tonul unor oglindiri ale subconștientului, distingându-l printre contemporani și făcându-l ușor de recunoscut.
Ana Amelia Dincă
Lemnul de nuc patinat este materialul cu ajutorul căruia Liviu Brezeanu stabilește afectivități, marcând maternitatea, dialogul dintre generații, dintre membrii unui cuplu, dintre părinți și copii, încercând să conceptualizeze subiecte care aparțin trăirilor interioare ale omului. Proiecția viziunii personale asupra unei idei se împletește în anumite compoziții cu imaginarul vechilor civilizații și cu simboluri transpuse în spiritul ornamenticii noastre populare, artistul conferindu-le conotațiile unor structuri magice, mai ales când apar grupurile de personaje, inducând mental tainele unui ritual. Pozitivând toată această abordare, prin încadrarea volumelor în forme calde și rotunde, schimbând optica atunci când apare noțiunea de sacrificiu, prin realizarea compozițiilor pe componente unghiulare, sculptorul își modifică percepția asupra frumosului prin crearea de alternanțe morfologice, necesare diversificării formelor în interiorul opțiuniunilor sale stilistice. Nudul feminin este tratat ca o creație divină, generatoare de continuitate, fiind un reflex al perfecțiunii dorite de artist în lumea în care trăiește. Soluțiile vizuale bazate pe curbe și linii drepte, pe forma plină și pe crearea de spații lăsând lumina să pătrundă și să pună în evidență vecinătățile formale, denotă ușurință în stăpânirea prelucrării materialului, această impresie de modelare cu lejeritate venind dintr-o îndelungată experiență, din dragoste pentru meserie și pentru subiectele preferate, dintre care nu lipsesc configurările vegetale. În seria de sculpturi „Icar” remarcăm echilibrul și urma impresivă a dălții, vibrând tensional suprafața materialului. Delicatețea volumelor rezultată din efilarea lor, tendința de transcendență, chiar și atunci când este sugerată căderea, în scopul de a-i conferi temei o forță de impact pronunțată, implică soluții plastice potrivite, ca urmare a căutării unor căi personale de rezolvare estetică a lucrării. Sculpturile lui Liviu Brezeanu au prețiozitate prin impresia de finețe, prin cromatica diversificată pe alocuri, unde artistul intervine pentru a accentua mesajul, însă de cele mai multe ori patinarea și polisarea ori lăsarea la vedere a modeleului suprafeței, a concavităților și convexităților, au aceeași pregnantă forță de a transmite energii benefice și armonie. Însă nu numai ronde-bossul stă mărturie concepției lui Liviu Brezeanu despre subiecte apropiate sufletului său și despre prelucrarea lemnului, ci și relieful, uneori detaliile părând a fi desenate, nu sculptate, ceea ce denotă siguranță în execuție. Pastelurile însoțesc acest demers, într-o complementaritate de sugestii ale liniilor cursive, surprinzând tandrețea, bândețea, delicatețea necesare ființei pentru a fi fericită. De aceea sculptorul își îmbracă într-o carapace protectoare o parte dintre volumele realizate pentru a le păstra și spori misterul, potențând ideea pe care dorește să o valideze și să o facă vizibilă, fixând-o astfel în notele sensibilității și vulnerabilității ființei.
Ana Amelia Dincă
Depășind apelativul de „zugrav de subțire” prin studiile de specialitate și prin devenirea spirituală și artistică, Alexandru Mateiaș caută adevărul propriei lumi, conectându-se cu divinitatea prin intermediul raportării la imaginea sacră, prin restaurare, pictură bisericească și de icoane, efectul estetic al acestora din urmă, fiind sporit de sculptura în lemn cu elemente vegetale, care par a proveni din dinamica vizuală a epocii brâncovenești. Stilul neobizantin practicat de artist se integrează în tradiția noastră ortodoxă pe linia unității dogmatice, lăsând la vedere maniera artistului de a reprezenta lumea divină așa cum a fost concretizată în urma Sinodului VII ecumenic de la Niceea din 787, pe baza învățăturii Sfântului Ioan Damaschinul. Păstrând recomandările Erminiei lui Dionisie din Furna, Alexandru Mateiaș adaugă dexteritățile sale plastice acestor precepte, îmbinând tradiția ortodoxă cu anumite derogări cromatice și structurale care fizează formele, accentuându-le forța de expresie. Renunțând la prețioasele nuanțe terne, pictorul le conferă prospețime tonurilor, epatând prin contraste strălucitoare. Între portretele sfinților există o anumită diferențiere, rezultată din modalitatea de tratare a detaliilor, care ne fac să descoperim diferite stări sugerate discret. Gestica mâinilor și uneori postura în care sunt reprezentați, denotă o trăire implicită, care generează afectivitate între credincioșii care privesc frescele și intercesorii care comunică divinității dorințele lor. Culorile deschise ca nuanță, intense, saturate, cu o luminozitate implicând materia spirituală, au impact puternic asupra celor care își înalță ochii spre a fi mântuiți. Finețea blicurilor și consistența drapajelor prin detalii de lumină și umbră, efilarea siluetelor, rare tendințe de racursi accentuate de conformația zidurilor, sunt realizate cu ajutorul unei pensulații personale, în limitele premise de norme. Ansambluri ample de pictură murală se alătură în opera lui Alexandru Mateiaș icoanelor reprezintând cel mai adesea pe „Iisus Pantocrator”, scena „Deisis”, „Schimbarea la față, „Fecioara Maria cu Pruncul” în diferite conotații simbolice, a căror semnificație liturgică a fost statornicită de Sinodul de la Constantinopol din 843. Icoanele au ancadramente sculptate cu structuri vegetale, frumusețea lor fiind amplificată de bucata de lemn tăiată din trunchiul de copac pe care pictura este aplicată alături de altorelieful detaliat sau de cioplirea dantelată, transparentă a unor forme asemănătoare celor care au impodobit de-a lungul secolelor medievale arhitectura interioară a lăcașelor de cult, sub diferite expresități ale epocilor care le-au generat. Scoarța copacului se comportă ca un ancadrament, imperfecțiunile sale contribuind la plasticitatea acestor imagini care, deși ne introduc în atmosfera neobizantină, ele își păstrează caracterul tradițional prin iconografie.
Ana Amelia Dincă