„Gheorghe Mosorescu este un artist care percepe lumea ca un reflex al experiențelor, fiind implicat ca ființă în procesul de autocunoaștere, permanentizat în modul său de manifestare, anume pictura. Momente, trăiri, sentimente sunt sugerate prin firul torsionat al vieții, având cononații venite atât din sfera istoriei gândirii și din cercetări personale, care se ancorează într-o profundă spiritualitate, din care nu lipsește vocația pentru reprezentarea unor simboluri ale creștinătății, transpuse într-un desen coerent, calculat aproape matematic, peste care intervine cu jocuri de culoare, la rândul lor, construind un discurs vizual particular, unde recunoaștem integrarea formelor în expresii de viziune spațială, concept și picturalitate. Orice element reprezentat este un macrocosmos și o poartă care deschide universuri enigmatice, iar de multe ori un subiect devine un pretext pentru alte compoziții ce par a avea același mesaj, legat de circunstanțele devenirii. Lucrările decurg unele din celelalte, Gheorghe Mosorescu supunându-se motivului pictural și nenumăratelor sale conotații, adaptate la starea și viziunea sa. Lumea exterioară este așezată în fața labirintului interior, iar această metamorfoză aduce cu sine interogații asupra destinului, asupra puterii gândului și asupra creației divine, evocate într- o opera închegată stlistic și într-un discurs plastic cunoscând perioade de creație și tehnici diverse. Fie că este vorba de natură, de o idee sau un arhetip, Gheorghe Mosorescu pune în contexte variate imaginare spații ideale, care pot consona cu ființa, conferindu-i armonie, continuitate și infinitate. Însă sfoara aceasta în torsadă pe care o descoperim recurent în creația sa, devine și motivul segregării, al limitării, de aici recurgând mărturisirea de credință față de pictură, care îl mântuiește pe artist. Prin intermediul acesteia găsește răspunsuri și se resemnează în fața unor granițe, pe care le depășește prin meditație asupra eului. Un soi de revelație apare în creația sa, deopotrivă când evocă vegetalul, acvaticul, aviarul, sau când rapelul la simboluri sacre se produce aproape incisiv prin implicarea directă a frescelor noastre medievale, a peștelui ca arhetip, și mai departe, a iei bărbătești tradiționale cu întinsele ei spații pure și decorația care accentueză deschizătura de la gât, o poartă spre absolut și pretext pentru a filosofa cu mijloacele picturii asupra dimensiuni esoterice a ființei. Uneori, transcendența este sugerată atât printr-un obiect de vestimentație cât și prin fereastra, așezată în diferite contexte. Trecând prin acestea, Gheorghe Mosorescu ajunge în spațiul autoreprezentării, al cunoașterii de sine, lovindu-se de limitele fizice ale corpului, care îi îngăduie, prin puterea gândului, libertăți spirituale între lumea de aici și alte lumi.”
Ana Amelia Dincă
