Eugen Raportoru nu are doar capacitatea de a privi și de a vedea, şi nici doar pe aceea de a comunica vizual prin semn, prin tușă, prin ton și prin formă, ci și pe aceea, fundamentală, de a interoga şi de a valorifica memoria. Iar în străfundurilor memoriei sale melancolia grea a lui Andreescu se întâlnește cu sonoritățile grave, de cavernă scânteietoare, ale lui Gheorghe Petrașcu și cu tristețea solitară şi, de multe ori, sfâșietoare, a lui Jean Cheler. Însă cea mai profundă, mai dureroasă, dar și mai eroică dimensiune a memoriei este aceea a unei umanități străvechi, împovărate, aproape invizibile din pricina unei patine, a unei cocleli existențiale care acoperă totul ca o alunecare istorică de teren. La capătul celor doi vectori ai memoriei, în punctul lor de convergență, pictura lui Raportoru este un act salvator, o luptă pentru viața din spatele acromatismului. Un act de biruință. O epifanie.
Pavel Șușară
