Câmpul vizual devine o obsesie a liniștii absolute pentru Valter Paraschivescu. Privind conținutul lucrărilor sale, realizate în tehnica acuarelei, ne dăm seama că percepția artistului asupra naturii este una directă și sinceră, angrenând simultan picturalitatea și interesul pentru elaborarea unor spații atotcuprinzătoare. Decantând experiența de până acum, acestea se relevă prin substanța lor mirifică, prin estetica unei liniști desăvârșite, indiferent dacă dominantă este vegetația sau dacă apar semne de locuire, dominate structural de suflul geometriilor și al simplității. Frumusețea juxtapunerilor cromatice, a transparențelor și diluțiilor care abia șoptesc nuanțe extrem de delicate, implică deopotrivă și intensitatea pigmentului, într-un joc al petelor și al tușelor, admirabil aplicate prin pensulații lejere, dar sigure. Indiferent de anotimpul evocat, farmecul reliefului și al formelor este supus luminiscențelor, catifelarea elementelor în diferite angrenaje contrastante, necesitând atenția pentru un continuum cromatic, având scopul de a conferi coerență ansamblului compozițional. Filtrate de lumea interioară a artistului, peisajele sunt un reflex al devenirii și al transformărilor văzute de aproape prin adoptarea stilului modern de execuție. Sursele acestuia se află în factura interbelică de redefinire a spațiului și de aplicare a culorii, acolo unde sunt prezente configurații arhitecturale. Însă amplificarea lumii fizice, prin descompunerea luminii, vine din impresionism, din apropierea artistului de „plein-air”, ceea ce permite flexibilitatea spațiului, determinată de momentul zilei când imaginea a fost surprinsă. Tușele foarte fine, armonia tonală, îmbinarea rațiunii cu spiritualul, fac din lucrările lui Valter Paraschivescu eseuri vizuale asupra unor cadre peisagistice, prețioase cu fiecare pată de culoare și cu fiecare enunț grafic. Vederile generoase asupra aspectelor pitorești, dar și surprinderea unor unghiuri evidențiind îngemănarea dintre pământ și apă sau între vechi clădiri, ce mai păstrează poezia timpurilor trecute, au în mijlocul lor maiestuoase lăcașe de cult, atrăgând privirea prin conformația lor specifică. Aceste lucruri denotă capacitatea artistului de a relaționa timpuri și spații diferite, reverberând un atașament evident față de compoziția realizată după principii, dar și după senzația optică nemijlocită, creată de atmosfera imediată.
Ana Amelia Dincă